Factorii care determină necesitatea de irigare Seceta — un fenomen al naturii ce se manifestă prin timp călduros și fără ploi, este de fapt un fenomen dintre cele mai complicate, provocând schimbări în evoluția multor procese din atmosferă, sol, floră și faună.
Ea are o influență hotărâtoare asupra dezvoltării regnului vegetal și animal. În regiunea țării noastre, clima temperat-continentală include des posibilități de apariție a secetelor. Analiza ritmului dezvoltării secetei în decursul anilor 1994-2020, relevă că în această perioadă au avut loc peste 140 secete puternice și îndelungate cu durata de 1-2 ani și chiar 3 ani la rând. Începând cu secolul XX se observă o majorare considerabilă a numărului anilor secetoși față de secolele precedente. Aceasta este rezultatul activității nechibzuite a omului față de natură, care a dus la schimbarea climei. Pe lângă secetele anuale în Moldova sunt prezente și secete sezoniere, care scad substanțial recolta culturilor agricole. Deosebit de dăunătoare sunt perioadele secetoase în fazele critice de formare a recoltei, când seceta atmosferică coincide cu cea de sol și fiziologică. Drept urmare, pierderile recoltei din cauza secetei pot fi catastrofale.
Irigarea este mijlocul radical de luptă contra secetei. Prin lucrări de irigare plantelor se dă apă, ori de câte ori acestea au nevoie, completând astfel deficitul de apă din sol. În zona de stepă și silvostepă se asigură astfel recolte mari (Tabelul 1). În toate zonele climatice de la noi din ţară, în care cad sub 550 mm precipitaţii anual, irigarea plantelor de câmp dă rezultate pozitive. Grădinile de legume s-au irigat în Moldova din timpuri străvechi, irigarea însă se făcea cu ajutorul roţii de ridicat apa. Ideea aplicării irigaţiei la culturile de câmp, în special irigarea fâneţelor, aparţine lui Ion Ionescu de la Brad (România). Resursele de apă pentru irigare și scopurile irigării Rețiaua hidrografică a țării este o asemănare a unui pom bine ramificat cu 3621 de ramuri, care reprezintă cursuri de apă permanente și temporare, 90 % din ele au o lungime mai mică de 10 km și numai 8 râuri au o lungime de peste 100 km. Principalele râuri ale țării sunt Nistru și Prut, care au o scurgere anuală respectiv de 10,7 km3 și 2,9 km3 . Astăzi aceste râuri sunt bine indiguite și dirijate prin baraje.
Pe râul Nistru barajul ,,Novodnestrovsc” stăvilește un volum de 3 miliarde m3 de apă. Beneficiem de barajul respectiv împreună cu Ucraina. Barajul Dubăsari, conform proiectului, este menit să asigure 277,4 mln. m3 de apă. Pe răul Prut o rezervă imensă de apă, în volum de 735 mln m3 , este asigurată de barajul Costești – Stânca, care este folosit în jumătate cu Romănia. Pe teritoriul republicii, în decurs de un an se formează o scurgere de apă egală cu 1,34 km3 . Notă: Între paranteze sunt luate cifrele ce se referă la râurile de pe teritoriul Moldovei. Pentru reglarea scurgerilor locale, sunt construite circa 3592 de lacuri de acumulare a apei. Ele au o oglindă de 33 mii ha și pot reține 1,8 km3 de apă. Cele mai mari lacuri de acumulare, în număr de 18, au capacitatea de a reține 70% din scurgerea apelor de suprafață. Aceste lacuri sunt de folosință comună și se află la bilanțul Concernului ,,Apele Moldovei”. Menționăm că aproape fiecare sat din republică își are iazul sau. În bazinul râului Nistru sunt construite 1856 acumulări de apă, a râului Prut — 1310, a râului Răut — 1236, iar a râurilor Ialpug — 158, Bâc — 123, Cogâlnic — 96 și Botna — 70. În ultimii ani capacitatea de acumulare a lacurilor s-a micșorat considerabil din cauza stării dezastruoase a barajelor, lipsei fășiilor riverane de protecție, proseselor intensive de înnămolire. Pentru o bună întreținere a iazurilor este darea lor în folosință separată în conformitate cu Codul apelor al Republicii Moldova (art. 22, 24, 26). Titlul de Stat pentru folosință separată a sursei de apă se eliberează de către Concernul ,,Apele Moldovei” în baza actelor prezentate de primării, care prevede folosirea complexă a sursei de apă, atât pentru piscicultură, cât și pentru agricultură, irigație și recreație. Rezervele de exploatare a apelor subterane alcătuiesc 3 mln. m3 în 24 ore.
Conform Codului apelor, ele sunt destinate de a fi folosite numai în scopuri potabile. Pe râul Nistru au fost construite 120 de stați pentru captarea și pomparea apei cu o capacitate de 154,4 m3 /sec., iar pe râul Prut — 49 cu o capacitate de 53,25 m3 /sec. Peste 5 mii de fântâni arteziene și circa 130 mii de fântâni și 744 izvoare deservesc populația rurală cu apă potabilă. Sistemele de captare a apelor de ploae reprezintă iazuri anti-erozionale de captare a apelor pluviale, construcții de captare și acumulare a apelor de ploaie, de dambe și baraje, colectarea apei pluviale de pe acoperișuri, apa acumulată este utilizată la irigare. Avem în ţara noastră mari posibilităţi de irigare, atât prin folosirea apelor curgătoare, cât și prin crearea bazinelor de acumulare. Scopurile irigării sunt multiple. Principalul scop al irigării este acela de a pune la dispoziţia plantelor agricole, în tot timpul perioadei lor de vegetaţie, apa necesară, pentru a obţine recolte mari și sigure, în special în regiunile secetoase. Apa, infiltrându-se în sol, îl umezește și-1 aerisește în același timp. Apa, având căldura ei specifică mai mare decât a solului, îl încălzește pe acesta în timpul nopţilor reci de primăvară, menţine o temperatură constantă în sol, permiţând dezvoltarea normală a plantelor și ferind astfel de distrugere acele plante care nu rezistă la temperaturi scăzute. Fiind un termoregulator, apa ridică temperatura solului primăvara și o coboară vara. Prin irigare se pot introduce în cultură plante noi, care au un consum specific de apă foarte mare. Apa de irigare aduce cu ea materie în suspensie (mâl) și săruri în soluţie, care de cele mai multe ori sunt folositoare terenurilor ca îngrășăminte. Prin irigaţie se pot distruge dăunătorii culturilor agricole, cum sunt coropișniţele, șoarecii, șobolanii, dar și buruienile. Calitatea apei – problema-cheie pentru irigare De calitata apei depinde păstrarea fertilității solului, dar și productivitatea la ha sau beneficiile pe care le vom obține de la irigare. Pentru aprecierea calității apei, este obligatoriu să se facă periodic analiza fizico-chimică a apei, deoarece calitatea apei se modifică în timp, sub influența diferitor factori de mediu și antropici. Analiza apei se va efecta numai în laboratoare acreditate conform ISO17025 sau EN45001. Este important să cunoaștem nu numai mineralizarea apei, dar și întreaga compoziție chimică a ei. O atenție deosebită trebuie acordată conținutului ionilor de sodiu, magneziu și sărurilor alcaline.
Prin folosirea corectă a următoarelor formule simple se poate aprecierea indicii calității apei și cerințele față de apa utilizată la irigare: Mineralizarea , g/l < 1,0 Mg = (Mg/ (Ca+Mg)) x 100% < 50% Na = (Na/ (Ca+Mg)) x 100% < 70% Na = (Na/ (Ca+Mg+Na)) x 100% < 50% Raportul Na/Ca < 1 (HCO3 +CO3) — (Ca+Mg) < 1,25 Coeficientul de absorbire potențială a sodiului — SAR < 3 SAR = Na/Vo,5 (Ca +Mg) < 3 În anii secetoși, ca urmare a pierderilor mari de apă de la evaporare, calitatea apei se înrăutățește. Apele de suprafață pe teritoriul Moldovei, cu excepțiea Nistrului și Prutului, în mare parte nu corespund condițiilor de calitate după toți indicii de calitate (Tabelul 4). Gradul de minerilizare a apelor râuleților Răut, Ialpug, Bâc, de regulă, depășește 1,0 g/l (1,0 — 2,4 g/l) a lacurilor de acumulare între 1,0 – 3,0 g/l. Important să respectați! — Pentru majoritatea subtipurilor de cernoziom în condițiile Republicii Moldova este acceptabilă utilizarea apei cu o mineralizare nu mai mare de 0,8 — 1,0 g/l și SAR mai mic de 3. — Efectuarea udatului justificat, numai în czuri strict necesare și cu norme reduse de udat. — Excluderea scurgerilor de suprafață a apei și eroziunii solului. — Evitarea înmlăștinirii, ridicări evidente a nivelului apelor freatice. Cercetătile experimentale au demonstrat că cernoziomul irigat cu ape mineralizate după 3 — 4 ani devine slab salinizat (conținutul de săruri depășea 0,2%), iar după 10 ani – moderat și puternic salinizat (Buletin de monitoring, 1995). Pentru irigare cu ape de suprafață, cât și pentru utilizarea apelor subterane pentru asigurarea cu apă potabilă, producătorii agricoli trebuie să obțină de la Inspectoratul Ecologic de Stat, conform legislației în vigoare Autorizația de Folosință Specială a Apei (AFSA) – document, care reglementează cerințele tehnice, ecologice și igienice de utilizare a apei în procesele de producere. După ce ne-am convins că apa corespunde cerințelor menționate și avem AFSA, putem să trecem la alegerea metodei și tehnologiei de irigare. Norma de irigare şi norma de udare Norma de irigare este întreaga cantitate de apă necesară plantelor de pe suprafaţa de un hectar în tot sezonul de vegetaţie.
Dacă înmulţim norma de irigaţie a fiecărui hectar cu numărul hectarelor solei care se va iriga, obţinem norma totală de irigat a solei respective. Norma de irigaţie pentru culturile agricole este în medie de 2000 — 2500 m3 apă/ha. Această cantitate de apă nu se dă deodată, ci de mai multe ori în timpul vegetaţiei plantelor. Cantitatea de apă ce se dă la fiecare udare, reprezintă norma de udare.
Norma de udare nu trebuie să fie prea mică, pentru că nu se recomandă udări prea dese, care duc la pierderi de apă și cheltuiala unei mari cantităţi de muncă, și nici prea mare, căci rezultă pierderi de apă prin infiltraţie în sol și sporirea cheltuielilor de exploatare. O normă de udat se dă unui hectar în decurs de 2 — 4 zile. Norma de irigare se determină după formula: M = E – P – A – C, unde: M – norma de irigare, m3 /ha; E – consumul de apă, m3 /ha; P – cantitatea de precipitații căzute în timpul perioadei de vegetație, m3 /ha; A – cantitatea de apă consumată din rezervele solului, existentă primăvara, m3 /ha; C – cantitatea de apă consumată din aport freatic, m3 /ha. Apa, provenită din precipitații, se corectează cu coeficientul de utilizare — 0,5 în timpul fără vegetație și 0,7 în perioada de vegetație. Cantitatea de apă freatică care poate fi folosită de către plantele culturilor de câmp, în funcție de adâncimea ei și de compoziția mecanică, este prezentată în Tabelul 5. Repartizarea pentru udare a normei de irigare în timpul vegetației se face în funcție de necesarul de apă al plantelor în diferite faze ale dezvoltării lor, în funcție de condițiile meteorologice, de umiditatea solului. Norma de udare reprezintă cantitatea de apă care se aplică la o singură udare. Mărimea normei de udare se stabilește prin difirența dintre rezerva de umezeală posibilă, specifică „capacității de câmp,, pentru apă și umiditatea solului la momentul aplicării udării. Se mai ia în considerație adâncimea de umidificare a solului, care se va realiza prin udare (stratul activ), precum și masa volumetrică a solului ce se va iriga. Pentru determinarea normei de udare, se folosește formula: m = 100 x h x a (R – v), unde: m – norma de udare, m3 /ha; h – stratul activ al solului (adâncimea de umidificare), m; a – masa volumetrică a solului, t; R – umiditatea solului la „capacitatea de câmp, %; v – provizia momentană cu apă (înainte de udare), %. Adâncimea de umectare a solului prin irigare (udare) pentru principalele culturi: grâu de toamnă, porumb, cartof și floarea-soarelui este 0,6 – 0,7 m. În tabelele 6-9 sunt prezentate normele de udare în funcție de diferența dintre umiditatea solului la „capacitatea de câmp”, umiditatea momentană (R – v) și masa volumetrică a solului, în diferite valori.