Solul – principala bogăţie naturală a Moldovei

Ursu A., Overcenco A., Curcubăt Stela, Marcov I.
Institutul de Ecologie şi Geografie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei

Republica Moldova nu dispune de resurse minerale consi­derabile, suprafaţa pădurilor constituie doar 10,8%, rezer­vele de apă sunt minimale. Principala bogăţie naturală o prezintă resursele de sol, care, după componenţa genetică, este unică.

Din punct de vedere geomorfologic, teritoriul Moldovei prezintă o câmpie văluroasă, în cadrul căreia suprafeţele relativ plane se intercalează cu regiuni deluroase. În centrul republicii se evidenţiază Codrii – o formaţiune geomor­fologică originală cu altitudine maximală de 430 m. Unii autori consideră Codrii „munţi joşi” de origine erozională (Горбунов, 1961), unde activitatea neotectonică (ridicarea) ajunge până la 10 mm anual (Билинкис, 1971).

În partea de nord a ţării se evidenţiază Platoul de Nord, Dealurile Prenistrene, Stepa Bălţilor; în Câmpia de Sud Dealurile Tigheciului (Degradarea solului, 2000).

Relieful regiunilor deluroase prezintă o alternare a coline­lor cu versanţi lungi parţial abrupţi, cu văi înguste şi adânci. Altitudinile medii variază între 300 şi 400 m (maximală 430 m, minimală 5 m).

Construcţia geologică a teritoriului constă din straturi de roci sedimentare – depuneri a mărilor Sarmaţiene (argile, aleurite, nisipuri, calcare) şi luturi loessoide de vârstă qu­aternară (Стратиграфия, 1964). Dealurile predominante sunt construite din roci terţiare – argile şi aleurite, terenu­rile joase şi terasele râurilor – din luturi loessoide. Blocurile calcaroase se evidenţiază în partea de nord-vest a ţării (aşa numitele Toltre) şi în văile Prutului, Nistrului şi afluienţilor lor, preponderent la baza versanţilor.

Depunerile sedimentare terţiale şi quaternare servesc în ca­litate de roci parentale solurilor, constituind componenţa lor minerală. Ataşarea şi alternarea rocilor condiţionează răspân­direa teritorială, textura, proprietăţile fizico-chimice a diferi­tor soluri. Componenţa minerală a unor roci condiţionează specificul genezei rendzinelor şi vertisolurilor (Ursu, 2011).

Neomogenitatea reliefului condiţionează variabilitatea teritorială a climei, caracteristice zonei temperate (Atlas, 2013). Pe teritoriul republicii temperatura medie anuală constituie 7,7oC la nord şi 9,9oC la sud, suma precipitaţiilor – respectiv, 550 şi 425 mm cu o mare variabilitate anuală (Degradarea solurilor, 2000). La fiecare 100 m altitudine temperatura medie anuală scade cu 0,5–0,7oC, suma pre­cipitaţiilor creşte cu 50–60 mm (Справочник по климату, 1965). Condiţiile climatice crează regimurile hidro-termice a solurilor, potenţialul lor productiv. În condiţii naturale clima determină componenţa specifică a biocenozelor spontane şi ecosistemelor terestre.

În dependenţă de climă, s-au format biocenozele pădurilor de foioase, pajiştelor şi stepelor de păiuş-negară, asociaţiile hidrofile etc., care au condiţionat procesele pedogenetice şi formarea diferitor soluri.

În partea de sud a ţării regiunile deluroase au format zona silvo-stepei cu păduri de stejar pe culmele dealurilor, pajişti şi stepe pe versanţi şi terase. În bazinul superior al Răutului şi bazinul Ciulucului a predominat stepa de păiuş-negară cu fragmente de asociaţii hidro- şi halofite (Postolache, 1995).

Codrii prezintă o formaţiune insulară cu păduri de gorun şi fag (aripa estică a zonei pădurilor central-europene) pe po­dişul central predominant şi stejărişuri la periferie.

Câmpia de Sud prezintă o stepă xerofită cu păiuş-negară şi fragmente de păduri cu stejar pufos.

Vegetaţia ierboasă în perioada preistorică ocupa aproxi­mativ 80 la sută din teritoriul ţării, iar pădurile – 20% (Ursu, Cuza, 2014).

În dependenţă de specificul rocilor geologice, construcţiei geomorfologice, reliefului, condiţiilor climatice şi compo­nenţa specifică a biocenozelor s-a format învelişul pedolo­gic, spectrul zonal al solurilor Moldovei.

Pe înălţimile predominante ale Codrilor (altitudinea – 380– 430 m) sub păduri de gorun cu fag, pe roci aleurite şi ni­sipoase s-au format solurile brune reprezentate de două subtipuri – tipice şi luvice. Aceste soluri constituie etajul superior al spectrului pedologic, condiţionat de legitatea zonalităţii verticale (Урсу, 1977). Pe teritoriile adiacente ale Codrilor cu altitudinile 240–300 m, precum şi pe cul­mele predominante ale Platoului de Nord, a Dealurilor Prenistrene şi a Tigheciului sub pădurile de stejar cu dife­rite amestecuri de foioase (arţar, carpen, tei, frasin ş.a.) pe diferite roci parentale (argile, aleurite, nisipuri) s-au format solurile cenuşii reprezentate de 4 subtipuri – albice, tipice, molice, vertice. Răspândirea teritorială a acestor soluri este condiţionată de legitatea etajării verticale (albice > tipice > molice) consecinţă a intensivităţii regimului hidric sau com­ponenţei rocii parentale (vertice).

Pe teritoriul republicii are o predominare absolută tipul de sol zonal – cernoziomul, format în condiţiile fostelor pa­jişti, stepe şi păduri de stejar pufos. În aspect zonal, de la nord spre sud, în dependenţă de intensivitatea regimului hidric (de la percolativ spre non-percolativ) sunt răspândite cernoziomurile argiloiluviale, formate sub păduri de stejar comun cu covor ierbos, spre sud substituite de cernozio­muri levigate, format sub vegetaţia ierboasă a pajiştelor (Stepa Bălţilor) sau păduri de stejar pufos (Câmpia de Sud). Subtipul caracteristic tipului este cernoziomul tipic format în condiţii de stepă cu păiuş-negară. Acest „sol al stepelor” predomină în Stepa Bălţilor (moderat humifer) şi în Câmpia de Sud (slab humifer sau obişnuit), unde se întâlneşte şi sub păduri de stejar pufos.

În aripa sudică a cernoziomului, sub stepe cu caracter xero­fit (cu participarea pelinului), s-au format cernoziomuri car­bonatice. Pe rocile argiloase grele s-a format cernoziomul vertic, care contactează cu vertisolul.

Solurile brune, cenuşii şi cernoziomurile formează spectrul zonal al învelişului pedologic al Moldovei – clasa solurilor automorfe.

În cadrul arealelor solurilor cenuşiu şi, îndeosebi, a cernozi­omurilor, sunt răspândite fragmentar areale mici de soluri intrazonale litomorfe, formarea cărora este condiţionată de specificul rocilor parentale, hidromorfe – condiţionate de surplusul de umiditate şi halomorfe, cu prezenţa sărurilor solubile.

Solurile litomorfe sunt prezentate de rendzine, formate pe calcare şi vertisoluri, formate pe argile grele.

Clasa solurilor hidromorfe este reprezentată de 3 tipuri de sol – cernoziomoide, mocirle şi sol turbos.

Clasa solurilor halomorfe sunt reprezentate de soloneturi şi solonceacuri. Arealele solurilor zonale sunt întretăiate de solurile clasei dinamomorfe, care se formează în văile râuri­lor şi râuleţelor pe depozitele actuale – deluviale şi aluviale, precum şi în rezultatul activităţii antropice.

Clasificarea actuală a solurilor Moldovei include 5 clase, 13 tipuri şi 37 de subtipuri (Tab. 1). Tipurile şi subtipurile de sol corelează cu unităţile superioare şi inferioare ale clasificării precedente (Почвы Молдавии, 1984).

Învelişul de sol, în realitate, este foarte complicat, fiind repre­zentat de multiple unităţi inferioare specii, familii, genuri, va­riante, în dependenţă de grosimea profilului; conţinutul de humus, textură, grad de eroziune, salinizare etc. Lista siste­matică a solurilor Moldovei include peste 700 de unităţi.

Resursele de sol ale Moldovei în decursul istoriei au fost va­lorificate peste limită. Potenţialul productiv înalt al cernozi­omului şi procesul relativ simplu de valorificare (desţeleni­re) au contribuit la dezvoltarea agriculturii. Actualmente din suprafaţa totală de 3.381.620 ha a ţării, conform cadastru­lui (Cadastrul funciar, 2016), 2.499.585 ha prezintă terenuri agricole (78%). Fondul arabil constituie 1.822.912 ha, viile şi livezile ocupă 288.900 ha, păşunile – 345.034 ha, 465.253 ha ocupă fondul forestier (inclusiv plantaţiile forestiere).

Valorificarea şi lucrarea sistematică a solurilor a contribuit la activizarea proceselor destructive – a eroziunii, deflaţiei, alunecărilor de teren (Eroziunea solului, 2004). 80% a fon­dului arabil sunt amplasate pe pante cu înclinaţia de pes­te 2o şi, deci, pot fi supuse eroziunii de suprafaţă şi liniară (de adâncime). În ultimii ani nu se efectuează monitoringul proceselor erozionale; conform ultimelor date, suprafaţa totală a solurilor erodate constituie 898.653 ha. 24.098 ha sunt afectate de alunecări de teren. Formele liniare de ero­ziune – rigole, ogase, ravene ocupă 12.031 ha şi activizarea lor continuă.

Construcţia geologică a unor terenuri, inclusiv cu destinaţie agricolă, prezintă o alternare a straturilor diferitor roci – ar­gile, aleurite, nisipuri fine. Deseori rocile permeabile sunt suportate de argile impermeabile, ceea ce condiţionează formarea straturilor acvifere şi „izvoarelor de coastă”. Aceste terenuri periodic pot fi supuse alunecărilor, în procesul că­rora învelişul de sol este distrus, regimul hidric al pantelor – deformat. Alunecările de teren modifică radical pretabili­tatea solurilor şi posibilitatea utilizării lor.

Fondul agricol este supus diferitor procese degradaţionale, care reduc potenţialul productiv al solurilor. Stratul arabil este supus permanent destructurizării, tasării, dehumifi­cării, poluării. Lucrarea sistematică a solului a contribuit la distrugerea elementelor structurale, create în procesul pe­dogenezei. În dependenţă de gradul de umiditate, stratul arabil se tasează, poate deveni bolovănos, compact, la su­prafaţă se formează crusta.

Lucrarea solului şi predominarea culturilor anuale prăşitoa­re condiționează procesele de descompunere a materiei organice a solului şi conduce la dehumificare. Conţinutul de humus se reduce cu, aproximativ, 1 t/ha (Degradarea so­lului, 2000). Solul dehumificat se supune uşor compactării.

Exploatarea fondului funciar fără respectarea asolamente­lor, fără administrarea îngrășămintelor condiţionează redu­cerea rezervelor elementelor nutritive.

În ultimii ani a scăzut considerabil introducerea în sol a în­grăşămintelor minerale şi organice, dar şi a pesticidelor. S-a minimalizat potenţialul poluării chimice a solului, însă con­tinuă poluarea cu diferite deşeuri.

În scopul ameliorării stării actuale a solurilor fondului agri­col, se recomandă insistent un sistem de măsuri, începând cu schimbarea atitudinii preponderent indiferente a so­cietăţii faţă de principala bogăţie naturală a ţării. Cea mai periculoasă formă de degradare a solurilor este eroziunea. Actualmente, în practica agricolă nu se implementează mă­surile necesare de protejare antierozională.

Fondul agricol este dispersat, loturile individuale deseori sunt parcelate şi se lucrează de-a lungul pantelor.

O măsură strict necesară constă în consolidarea terenurilor agricole şi organizarea lor antierozională. Organizarea anti­erozională va regla reţeaua de drumuri, amplasarea solelor şi lucrarea solului de-a curmezişul pantelor, implementarea măsurilor agro-, fito- şi hidrotehnice de combatere şi dimi­nuare a eroziunii.

Solurile deja erodate puternic, necesită a fi scoase din circu­itol agricol şi transferate într-un fond special de revendicare. În acest fond ar putea fi transferate şi solurile puţin produc­tive – soloneţurile, solonceacurile, solurile cernoziomoide, mocirlele care nu sunt supuse tehnologiilor ameliorative.

În condiţiile pedoclimatice ale Moldvoei toată agricultura necesită a fi organizată antierozional. În scopul minimaliră­zii efectului negativ, sau a excluderii proceselor degradaţio­nale, necesită a fi organizate şi implementate asolamentele speciale, regionale, cu includerea ierburilor perene.

În scopul diminuării dehumificării şi reglării bilanţului nutri­tiv este necesară administrarea argumentată a îngrăşămin­telor, utilizarea deşeurilor organice, pregătirea şi utilizarea composturilor.

Pe teritoriul ţării necesită a fi creată o carcasă ecologică, preponderent antierozională, care ar include masivele fo­restiere existente şi plantate, fâşiile antierozionale şi loturile de revendicare a solurilor.

Există imperativul elaborării şi implementării unor sisteme regionale de măsuri pentru stabilizarea alunecărilor de teren.

În stare nenormală se află o mare parte a luncilor şi solurilor aluviale, parţial drenate, cu regimurile hidrice deteriorate. Necesită a fi restabilite misiunile naturale ale văilor în cali­tate de canale de scurgere superficială şi a mlaştinilor – pu­rificatoare a apelor.

Este necesară reglarea păşunatului, cu excluderea degradă­rii solurilor.

Condiţiile climatice, secetele frecvente condiţionează ne­cesitatea irigării, care asigură majorarea productivităţii solurilor. Însă, irigarea presupune respectarea anumitor condiţii ecologice, în primul rând calitatea apei. Irigarea trebuie să excludă salinizarea sau solonetizarea solurilor, deoarece conseţinţele acestor procese negative sunt ire­versibile.

În scopul exploatării durabile şi protejării resurselor pedo­logice sunt strict necesare: organizarea Agenţiei „Solurile Moldovei”, adoptarea „Legii solului”, elaborarea şi imple­mentarea unui sistem de măsuri urgente.

Bibliografie:

  1. Atlas. Resursele climatice ale Republicii Moldova. Chişinău, Ştiinţa, 2013. 76 p.
  2. Cadastrul funciar al Republicii Moldova conform situaţi­ei la 1 ianuarie 2016.
  3. Clasificarea solurilor Republicii Moldova. Chişinău, SNMŞS, 1999. 48 р.
  4. Degradarea solurilor şi deşertificarea. Chişinău, Tip. AŞM, 2000. 308 p.
  5. Eroziunea solului. Chişinău, Pontos, 2004. 476 p.
  6. Postolache Gh. Vegetaţia Republicii Moldova. Chişinău, Ştiinţa, 1995. 340 p.
  7. Ursu A. Solurile Moldovei. Chişinău, Ştiinţa, 2011. 324 p.
  8. Ursu A., Cuza P. Cota pădurilor în ecosistemele natura­le ale Republicii Moldova // Mediul ambiant, nr. 2(74), 2014. P. 15–18.
  9. Билинкис Г.С. Неотектоника Молдавии и смежных районов Украины. Кишинев, 1971. 151 c.
  10. Горбунов И.Ф. Рельеф Молдавии и его количественные характеристики. Труды Докучаевской конф. Кишинев, 1961. C. 119-125.
  11. Почвы Молдавии. Том I. 1984, t I, Кишинев, Штиинца, 1984. 352 с.
  12. Справочник по климату СССР. Вып. II, Молдавская ССР; Ч. II. Температура воздуха и почвы. Ленинград, 1965. 124 c.
  13. Стратиграфия осадочных образований Молдавии. Кишинев, Картеа Молдовенеаскэ, 1964. 131 c.
  14. Урсу А.Ф. Природные условия и география почв Молдавии. Кишинев, Штиинца, 1977. 138 c.

Добавить комментарий

Ваш e-mail не будет опубликован. Обязательные поля помечены *